Sindicalizare31 Oct 2009 - 12:30:18
UN URS IN ORAS
Capitolul 1
Între noi doi!
Când coborî în gara Brașov, Tuteașcă se uită mirat în jur. Își aminti prima lui întâlnire cu acest oraș, cu cinci ani în urmă ... cinci ani deja? Atunci, în ’45,în plin război, Tuteașcă era maistru militar, iar unitatea sa se deplasa pe un nou amplasament, în Transilvania. Bombardamentele asupra Brașovului fuseseră intense; mai întâi, anglo-americanii și englezii, cum le spuneau ei, căutaseră să distrugă I.A.R. –ul, uzina care făcea vestitele avioane de vânătoare. Apoi nemții, în retragere, se ambiționaseră să nu lase nici un obiectiv strategic în picioare ... Cum a fost atunci ... trenul militar se târâse pe lângă oraș ... apoi au staționat câteva ore în gară ... Dar ce gară! Clădiri nu mai existau, de jur împrejur se vedeau grămezi de moloz și bucăți de șine contorsionate ... iar pe câteva vagoane uitate pe linii se vedeau inscripțiile: ”ȘEF STAȚIE”, ”BIROU MIȘCARE”, ”CASA DE BILETE”.
Acum exista o gară...o adevǎrată clădire pentru C.F.R., după cum aprecie tânărul. Un fel de hambar urât, prelung, cu multe coșuri fumegânde, parcă era un tren, fără roți și fără șine...
Tuteașcă nu era însă la Brașov ca să admire gara sau să facă turism. Ordinul de serviciu pe care-l avea în buzunar era clar: ”Se transferă sergentul-major tehnic de la UM ... Bistrița, la UM ... Brașov” ... Trebuia să se prezinte la comenduirea garnizoanei, iar de acolo avea să fie îndrumat la unitatea respectivă, oriunde s-ar fi aflat ea.
- Între noi doi, Brașovule! murmură Tuteașcă, asemenea unui cunoscut personaj balzacian. Hai să vedem, cine s-a păcălit? Aceia, că mi-au dat transferul, sau eu, că l-am acceptat? ... Dar unde-o fi garnizoana?
O fi el, Brașovul, mare și, pentru tânărul subofițer, necunoscut, dar militarii se descurcă repede și ușor, mai ales când trebuie să găsească garnizoana. Iar ofițerul de serviciu era un om cumsecade.
- Majorule, în noaptea asta dormi aici, că la ARO nu mai au camere. Îți găsesc eu un pat unde să te culci, iar mâine îți dau un soldat să te conducă la unitatea dumitale.
- Vă mulțumesc, să trăiți!
- Sper că nu ești foarte pretențios. Noi avem aici două camere de oaspeți, amenajate corespunzător, dar ai ghinion în seara asta că mai trebuie să sosească un tovarăș colonel Marica și un tovarăș maior Stroe. Au fost și dânșii transferați, unul de la Timișoara, celălalt de la Constanța. Camerele alea faine trebuie să le țin pentru ei, dar îți pregătesc și dumitale un pat bun ... la arest ... îți dau tot ce-ți trebuie ...
Dis-de-dimineață, Tuteașcă se prezentă la noul său loc de muncă. O clădire de modă veche, cu ziduri groase, de jur împrejur câteva anexe, și, cocoțat pe un delușor, într-o margine a curții, pavilionul comandamentului. Și în toate părțile brazi, o mulțime de brazi. Tuteașcă era încântat ... brazii îi produceau o mare bucurie, erau, prin înălțimea lor, un simbol al muntelui, al zborului. Iar veverițele care se întreceau în salturi vioaie îl făcură să se gândească la libertate, chiar dacă era în curtea unei cazărmi.
Comandantul îl primi imediat la raport.
- Bine ai venit, majorule! Ai actele de transfer? Va trebui să i le dai noului dumitale șef.
- Ordonați?
- Eu astăzi predau comanda și plec la Bacău. În locul meu vine un colonel Marica. La ora 11 e adunarea pe platoul unității. Dar până atunci ai timp să iei legătura cu plutonierul Beizadea, îi spui că-l rog eu să-ți dea o cameră la el, la infirmerie, până-ți găsești o locuință în oraș.
- Să trăiți!
Faptul că avea să se schimbe comandantul nu i se părea lui Tuteașcă de bun augur. Când vine un șef, întotdeauna e hotărât să “dea armata jos din pod”. Iar dacă mai e și la prima comandă, atunci e vai și-amar. O să vrea să se răzbune pentru tot ce ar fi îndurat el vreodată de la șefii lui.
- Ei, om trăi și-om vedea, își spuse sergentul major.
La adunare se întâlni cu noii lui camarazi. Se prezentă, află și el numele lor, apoi asistară împreună la predarea comenzii în cadru festiv. La sfârșit, tovarășul colonel Marica ținu o scurtă cuvântare:
- Tovarăși, spuse el, sunteți foarte norocoși să mă aveți ca comandant, având în vedere că eu sunt foarte apreciat de forurile superioare.
Spunând aceasta, colonelul arătă cu un gest cele 7-8 decorații prinse la veston.
- Parcă-i mareșal al Uniunii Sovietice, comentă Tuteașcă cu glas scăzut.
- Bǎ, majorule, ai ceva de raportat?
- Nu, să trăiți!
- Mi s-a părut c-ai deschis gura . Vă aduc la cunoștință că nu voi admite nici
o derogare de la disciplina impusă de regulamente. Am dorința și capacitatea să fac din unitatea asta un adevărat model. Să știți că am făcut două facultăți, adică școala de ofițeri și Dreptul, prin urmare nu-mi va scăpa nimic. Ca niște adevărați comuniști, vom face totul...
... Tuteașcă nu era comunist. Nu dădea doi bani pe toate lozincile afișate și rostite în orice împrejurare. Pentru el, a fi membru de partid nu însemna decât o ședință sau două în fiecare lună și niște bani aruncați degeaba drept cotizație...
- Hei, majorule, tu auzi ce spun eu aici ...?
- Ordonați, tovarășu colonel!
- Eu vorbesc și tu te uiți pe muntele ăsta, cum îi zice ...?
- Raportez, e Tâmpa, sări să-l lămurească un locotenent.
- Tâmpit ești tu! ripostă colonelul. După adunare vii la raport. Și tu la fel, se adresă el lui Tuteașcă. O zi de arest la garnizoană! Vă învăț eu minte să nu ascultați cu atenție ordinele superiorului!
Între noi doi!
Când coborî în gara Brașov, Tuteașcă se uită mirat în jur. Își aminti prima lui întâlnire cu acest oraș, cu cinci ani în urmă ... cinci ani deja? Atunci, în ’45,în plin război, Tuteașcă era maistru militar, iar unitatea sa se deplasa pe un nou amplasament, în Transilvania. Bombardamentele asupra Brașovului fuseseră intense; mai întâi, anglo-americanii și englezii, cum le spuneau ei, căutaseră să distrugă I.A.R. –ul, uzina care făcea vestitele avioane de vânătoare. Apoi nemții, în retragere, se ambiționaseră să nu lase nici un obiectiv strategic în picioare ... Cum a fost atunci ... trenul militar se târâse pe lângă oraș ... apoi au staționat câteva ore în gară ... Dar ce gară! Clădiri nu mai existau, de jur împrejur se vedeau grămezi de moloz și bucăți de șine contorsionate ... iar pe câteva vagoane uitate pe linii se vedeau inscripțiile: ”ȘEF STAȚIE”, ”BIROU MIȘCARE”, ”CASA DE BILETE”.
Acum exista o gară...o adevǎrată clădire pentru C.F.R., după cum aprecie tânărul. Un fel de hambar urât, prelung, cu multe coșuri fumegânde, parcă era un tren, fără roți și fără șine...
Tuteașcă nu era însă la Brașov ca să admire gara sau să facă turism. Ordinul de serviciu pe care-l avea în buzunar era clar: ”Se transferă sergentul-major tehnic de la UM ... Bistrița, la UM ... Brașov” ... Trebuia să se prezinte la comenduirea garnizoanei, iar de acolo avea să fie îndrumat la unitatea respectivă, oriunde s-ar fi aflat ea.
- Între noi doi, Brașovule! murmură Tuteașcă, asemenea unui cunoscut personaj balzacian. Hai să vedem, cine s-a păcălit? Aceia, că mi-au dat transferul, sau eu, că l-am acceptat? ... Dar unde-o fi garnizoana?
O fi el, Brașovul, mare și, pentru tânărul subofițer, necunoscut, dar militarii se descurcă repede și ușor, mai ales când trebuie să găsească garnizoana. Iar ofițerul de serviciu era un om cumsecade.
- Majorule, în noaptea asta dormi aici, că la ARO nu mai au camere. Îți găsesc eu un pat unde să te culci, iar mâine îți dau un soldat să te conducă la unitatea dumitale.
- Vă mulțumesc, să trăiți!
- Sper că nu ești foarte pretențios. Noi avem aici două camere de oaspeți, amenajate corespunzător, dar ai ghinion în seara asta că mai trebuie să sosească un tovarăș colonel Marica și un tovarăș maior Stroe. Au fost și dânșii transferați, unul de la Timișoara, celălalt de la Constanța. Camerele alea faine trebuie să le țin pentru ei, dar îți pregătesc și dumitale un pat bun ... la arest ... îți dau tot ce-ți trebuie ...
Dis-de-dimineață, Tuteașcă se prezentă la noul său loc de muncă. O clădire de modă veche, cu ziduri groase, de jur împrejur câteva anexe, și, cocoțat pe un delușor, într-o margine a curții, pavilionul comandamentului. Și în toate părțile brazi, o mulțime de brazi. Tuteașcă era încântat ... brazii îi produceau o mare bucurie, erau, prin înălțimea lor, un simbol al muntelui, al zborului. Iar veverițele care se întreceau în salturi vioaie îl făcură să se gândească la libertate, chiar dacă era în curtea unei cazărmi.
Comandantul îl primi imediat la raport.
- Bine ai venit, majorule! Ai actele de transfer? Va trebui să i le dai noului dumitale șef.
- Ordonați?
- Eu astăzi predau comanda și plec la Bacău. În locul meu vine un colonel Marica. La ora 11 e adunarea pe platoul unității. Dar până atunci ai timp să iei legătura cu plutonierul Beizadea, îi spui că-l rog eu să-ți dea o cameră la el, la infirmerie, până-ți găsești o locuință în oraș.
- Să trăiți!
Faptul că avea să se schimbe comandantul nu i se părea lui Tuteașcă de bun augur. Când vine un șef, întotdeauna e hotărât să “dea armata jos din pod”. Iar dacă mai e și la prima comandă, atunci e vai și-amar. O să vrea să se răzbune pentru tot ce ar fi îndurat el vreodată de la șefii lui.
- Ei, om trăi și-om vedea, își spuse sergentul major.
La adunare se întâlni cu noii lui camarazi. Se prezentă, află și el numele lor, apoi asistară împreună la predarea comenzii în cadru festiv. La sfârșit, tovarășul colonel Marica ținu o scurtă cuvântare:
- Tovarăși, spuse el, sunteți foarte norocoși să mă aveți ca comandant, având în vedere că eu sunt foarte apreciat de forurile superioare.
Spunând aceasta, colonelul arătă cu un gest cele 7-8 decorații prinse la veston.
- Parcă-i mareșal al Uniunii Sovietice, comentă Tuteașcă cu glas scăzut.
- Bǎ, majorule, ai ceva de raportat?
- Nu, să trăiți!
- Mi s-a părut c-ai deschis gura . Vă aduc la cunoștință că nu voi admite nici
o derogare de la disciplina impusă de regulamente. Am dorința și capacitatea să fac din unitatea asta un adevărat model. Să știți că am făcut două facultăți, adică școala de ofițeri și Dreptul, prin urmare nu-mi va scăpa nimic. Ca niște adevărați comuniști, vom face totul...
... Tuteașcă nu era comunist. Nu dădea doi bani pe toate lozincile afișate și rostite în orice împrejurare. Pentru el, a fi membru de partid nu însemna decât o ședință sau două în fiecare lună și niște bani aruncați degeaba drept cotizație...
- Hei, majorule, tu auzi ce spun eu aici ...?
- Ordonați, tovarășu colonel!
- Eu vorbesc și tu te uiți pe muntele ăsta, cum îi zice ...?
- Raportez, e Tâmpa, sări să-l lămurească un locotenent.
- Tâmpit ești tu! ripostă colonelul. După adunare vii la raport. Și tu la fel, se adresă el lui Tuteașcă. O zi de arest la garnizoană! Vă învăț eu minte să nu ascultați cu atenție ordinele superiorului!